Ce faci când ai un copil psihopat?

 

imagine generata cu AI

Psihopatia este o tulburare greu de diagnosticat.

Cei care sunt într-o relaţie cu o persoană cu comportament antisocial sunt de cele mai multe ori confuzi, nu înţeleg ce se întâmplă, supraresponsabili, supraresponsabilizaţi, încearcă să facă persoana cu psihopatie să oprească un comportament sau să o facă să înţeleagă că îşi distruge viaţa lui şi pe a celor din jur, că îi face să sufere.

Sunt codependenţi într-o relaţie cu cineva cu tulburare psihică diagnosticată sau nediagnosticată. Mereu atenţi la nevoile şi la anticiparea comportamentului persoanei cu psihopatie, sau la micşorarea/eliminarea consecinţelor faptelor sale, pe care acesta nu vrea să şi le asume.

Când citeşti cărti, articole, materiale care vorbesc despre părintele, partenerul, colegul, şeful psihopat, sunt despre cum poţi să te fereşti de el şi cum poţi părăsi relaţia pentru a minimiza pierderile.

Ce poţi face atunci când nu poţi părăsi relaţia? Când eşti responsabil nu numai moral, dar şi material, când e vorba de copilul tău minor care depinde de tine?

Ce faci când simti că ceva nu este în regulă dintotdeauna, dar nu ştii ce poţi să faci?

Când nu spui nimănui prin ce treci de frică că vei fi judecat şi ai impresia că nimeni nu te-ar crede?

Poate ai făcut-o în trecut, dar apropiaţii au zis “e doar un copil”, “o să crească”. Când ai încercat să povesteşti prin ce treceţi replicile majorităţii părinţilor sunt “şi al meu…”. Şi înveţi să taci. Realitatea este că nu “şi al meu”, mulţi copii fac nefăcute, mulţi adolescenţi au crize adolescentine, dar pot învăţa din greşeli, înţeleg înlănţuirea cauză-efect, nu manipulează şi mint fără scop , nu înscenează, nu se răzbună la cele mai mici frustrări, nu toţi au un aşa de slab control al impulsurilor raportat la vârsta lor încât părintele devine non-stop ca un radar care sondează mediul ca să prevină nenorocirile pe care copilul le poate provoca celorlalţi şi bunurilor. Şi peste toate, copiii şi adolescenţii pe care-i cunosc ceilalţi au empatie, au vină, au ruşine. Adică fix emoţiile sociale care ne ajută să ne comportăm în societate, să nu rănim, să nu ne folosim de ceilalţi ca de nişte obiecte.

Şi mai este un motiv pentru care părinţii nu vorbesc. Pentru că sunt linşaţi de ceialţi parinti care, având copii fără patologie, nu pot înţelege dificultatea şi evident, cum există zicala “copilul este oglinda familiei”, aruncă cu pietre în bieţii părinti disperaţi că nu pot influenţa cu nimic comportamentul propriului copil. Orice ştire apare despre un copil problemă, aproape toate comentariile sunt despre “ce fel de părinţi avea?”, că “dacă ar fi crescut într-o familie care l-ar fi iubit…”, “dacă l-ar fi educat”, “dacă l-ar fi pedepsit”, “dacă nu l-ar fi pedepsit”, “dacă nu i-ar fi făcut toate voile”, “dacă ar fi vorbit cu el”...

Din păcate, copiilor cu psihopatie nu le lipseşte iubirea, nici educaţia, nici “vorbirea cu ei”. Pentru că limbajul folosit de părinte este un limbaj pe care copilul îl poate imita, dar nu îl poate înţelege.